You are my life – TGP 2013

Perspectiva unei coriste fidele.

Anul acesta TGP merită cele mai bune recenzii. Așa că mi-am adus aminte cum funcționează wordpress-ul și am revenit în lumea blogging-ului tocmai pentru a mă asigura că măcar cineva va acorda evenimentului o descriere pe măsură.

Este primul an în care Timișoara Gospel Project se încumetă să ofere publicului timișorean două concerte într-un weekend. Și după doar o săptămână de repetiții! Cei care au participat și la proiectele „Gospel fără bariere”, din cadrul Asociației Culturale TGP, știu că o săptămână e un fel de „muuuult timp”. Dar tot nu e înde-ajuns ca să fim luați drept profesioniști. Pardon, în alți ani nu era înde-ajuns… pentru că după serile de 8 și 9 iunie, de anul acesta, tot publicul ar fi jurat că suntem cel mai bun cor din vestul țării.

Trebuie să recunosc, aveam ceva dubii în privința spectacolelor. Credeam că ploaia de sâmbătă ne va înjumătăți numărul de spectatori, și că duminică vor veni mai puțini sau poate chiar aceeași din ziua precedentă. Dar în ambele seri am avut sala PLINĂ de spectatori minunați, care ne-au aplaudat  atât de mult încât aproape că au egalat durata cântecelor. Iar spre bucuria noastră, duminică am avut un cu totul alt public în sală. Nici nu-mi pot imagina ce simțea dirijorul nostru, Dominic. Veniseră peste 1000 de oameni în două zile să vadă niște amatori pregătiți de el, (amatori care poate n-au mai pășit pe o scenă în viața lor), în ciuda vremii urâte, în seri de weekend, numai și numai pentru a fi cuceriți de muzică gospel și înduioșați de cauza noastră.

TGP a crescut. Și cu toate că n-am fost alături de Dominic Samuel Fritz încă din primele ediții, am putut totuși vedea o evoluție incredibilă în doar acești ultimi 4 ani. Eu nu auzisem de TGP (sau de DSF) până în ziua în care o prietenă mi-a povestit că există un cor care organizează un concert în fiecare an pentru un scop caritabil. Exista și foarte puțin interes din partea presei la „When you believe -TGP-2010”, primul concert la care am participat. De doi ani, însă, am fost invitați ca și cor întreg în direct la TVR Timișoara. Nimeni nu ne mai poate ignora în Timișoara. Nu mai suntem doar un cor. Suntem un fenomen care merită atenție. (Presa încearcă acum să ne ajungă din urmă).

Poate că nu este cel mai original proiect din lume, dar ar fi practic imposibil să recreezi un alt „TGP”. Marea parte a succesului nostru se datorează publicului extraordinar, timișorean. Nu poți face așa ceva decât în Timișoara! Drumul pe care l-a parcurs Timișoara Gospel Project este unic și de neegalat. Alături de un dirijor carismatic, concertele TGP reușesc să transpună publicul într-o atmosferă religioasă/spirituală, chiar și în cadre nereligioase/laice (Palatul Baroc, Colegiul Național de Artă „Ion Vidu”, Filarmonica Timișoara). Nu te simți întocmai ca la biserică, deoarece nu aparținem unei anumite confesiuni. Dar faptul că ortodocșii, catolicii, protestanții și neo-protestanții pot cânta împreună despre Dumnezeu este însuși o dovadă a puterii spirituale pe care o avem.

Cred că nu exagerez atunci când spun că duminică, 9 iunie, a fost cea mai mare realizare a noastră ca și TGP-iști. Sonorizarea și luminile au fost perfecte. Band-ul a fost perfect. (Band-ul este una dintre puținele componente profesioniste ale TGP-ului). Totul s-a auzit incredibil, de oriunde din Sala Capitol. Nu am mai avut până acum o sonorizare atât de bună. Și de aceea spun că publicul n-a văzut nicio diferență dintre noi și un cor profesionist.

Am fost diferiți anul acesta și dintr-un alt punct de vedere. Aveam un alt Dominic. Un Dominic mai îndrăzneț din punct de vedere artistic. Citez: <<Hai să avem un cor mic și un cor mare la „Standing in the need of prayer”. Hai să avem melodii în care cânte mai mulți soliști împreună. Hai să facem niște pauze dramatice. Hai că la „aaaaaa” vreau să sune cât mai gospel! Hai să facem o intrare cu spatele la „Awesome God”. Hai să facem semne speciale pentru când se termină melodiile. Hai să avem sopran 1 și sopran 2 la „Soon and very soon”. Hai să nu respirăm după anumite cuvinte la „Abide with me” … hey! am zis că nimeni nu respiră după „with”, NIMENI! Vedeți că vine poliția respirației! >> șamd.

Toate aceste lucruri „mărunte” în sine au fost chiar foarte dificil de realizat. And, believe me, they made a huge difference. Îmi place că schimbăm câte ceva la o melodie mai „veche”. Mulți oameni revin la TGP și presupun că e mai simplu să învățăm lucruri noi la melodii deja cunoscute, decât unele complet noi. Tare mult aș vrea în viitor să facem un CD marca TGP. Să ne înregistrăm chiar live la un concert și să facem istorie. M-aș bucura enorm să le dau nepoților să asculte așa ceva.

Cum am spus, de 4 ani mă implic în TGP ca și coristă. Evenimentul are loc, de regulă, în timpul sau în apropierea sesiunii de vară, iar în acest an, în special, a fost o adevărată provocare să îmi împart timpul de studentă la zi. Nu vreți să știți până unde m-a dus stresul, dar nu am putut renunța la TGP. Știam că sacrific nervi și ore de somn, dar cum să nu fac asta? Cauza pentru care cântăm este atât de importantă.

O mare parte din formarea mea personală se datorează faptului că părinții mei mereu s-au implicat în astfel de proiecte. Am un mare respect pentru ei și pentru oricine reușește să facă p schimbare bună în lume. (În plus, eu am și crescut cu muzica gospel. Când aveam 5 ani, tatăl meu m-a pus în fața întregii biserici evanghelice să cânt „Fairest Lord Jesus” de una singură). Și tind să cred că scopul caritabil TGP nu este unul aleatoriu. Nu știu cine a decis să donăm banii de la concerte Centrului de Îngrijire Paliativă de tip Hospice – Casa Milostivirii Divine, dar nu cred că ar fi putut să aleagă o cauză mai potrivită.

Dominic vorbește mult despre cauza aceasta la fiecare concert, dar aș vrea să adaug ceva despre legătura dintre muzica gospel și moarte. Ceva personal. Bunica mea ortodoxă a murit de cancer acum 2 ani, iar înainte să plece dintre noi a cerut să se cânte „muzica noastră” la înmormântarea ei. Bunicul meu baptist, după o luptă grea cu Parkinson și probleme cu inima, i-a cerut pastorului să cânte împreună cu el o piesă de gospel cu o seară înainte să moară de infart. Gospel-ul este prezent, într-un fel sau altul, (și) la sfârșitul vieții.

Modul în care vorbim despre moarte în societatea noastră ne definește într-un fel sau altul. Și cred că această cauză pentru care cântăm este mai mare decât centrul la care trimitem fiecare leu, este o cauză în sine. Și sunt mândră că fac parte din transmiterea acestui mesaj. Și da, am plâns la melodia „Abide with me”. Sper să nu se vadă pe filmare.

Ca să închei această super lungă postare pe un ton mai fericit. Aș vrea să spun (din nou) că totul a ieșit mai bine ca niciodată. TGP nu a fost niciodată atât de bun ca anul acesta. Felicitări tuturor și multe multe muțumiri echipei de organizare, sponsorilor, și, nu în ultimul rând, band-ului (Petre Ionuțescu, Marcelle Poaty-Souami, Mihai Moldoveanu, Arpi Kajtar și Sergiu Cătană)!

Dacă ar fi, however, să schimb un lucru la această ediție, ar fi (mai mult ca sigur) numele. Sorry guys, dar încă de la repetiții am considerat că trebuia să fie „Take us through the storm”, nu „You are my life”. Nu doar din cauza vremii, care btw s-a îmbunătățit remarcabil deja după primul concert (God was listening). Ci pentru că a fost piesa perfectă. Are toate elementele unei melodii frumoase. Are strofe delicate, un refren forte, plin de pasiune, și se simte că a fost compusă de un om care chiar își dă silința, an de an, să iasă totul bine.

Mulțumesc pentru acest cântec, Dominic! A fost finalul perfect pentru TGP 2013.

Festivalul de Film Francez – Timişoara 2010

Surse: www.evz.ro &  www.tmevents.ro

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Evenimentul se va desfăşura între 2 şi 4 decembrie la cinematografele Timiş şi Studio.

“Anul acesta am selectat cinci filme surprinzătoare, din categorii diferite, deoarece ne adresăm unui public variat”, a spus Eric Baude, directorul Centrului Cultural Francez din Timişoara.

Deschiderea festivalului va avea loc joi, la ora 19.00, cu lungmetrajul franco-român “Cenuşă şi sânge“/ Cendres et sang, realizat de Fanny Ardant, (Cinema Timiş).

Vineri şi sâmbătă, festivalul continuă la Cinema Studio. Vineri, de la ora 19.00, rulează filmul “Tatăl copiilor mei“/ Le père de mes enfants, de Mia Hansen – Love, iar de la ora 21.00, “Ierburi sălbatice“/ Les Herbes folles, de Alain Resnais.

Sâmbătă, de la ora 17.00, va rula “Louise-Michel”, de Gustave Kervern şi Benoît Delépine, iar de la ora 19.00, “Un profet”, Un Prophète, de Jacques Audiard.

Biletul de intrare la festival costă 5 lei, iar toate filmele sunt subtitrate în limba română.

TM10Base Aftermath – ceva poze.

De reținut: prima nu-i a mea, restu’ da.

În ciuda celor 40 de minute în care am așteptat la coadă, party-ul a fost mega fain. A venit super multă lume, mult mai mulți oameni decât ne așteptam, încât efectiv ne-am și pierdut de câteva ori prin mulțime… dar asta nu ne-a deranjat deloc :D.

Evident pozele mele nu sunt la fel de minunate precum cele care au apărut pe pagina de facebook al Tmbase-ului, dar sunt minunate în felul lor!

carmen.: pai suna-ma maine si mergem la aer
cristi:
cristi: nu am numar, nu am credit, nu am nimic
cristi: ce zici, nu imi dai tu un semn

TM10Base – Aftermath.

So tempting…

[13 noiembrie, Setup Venue, Timisoara]

BEARDYMAN (UK Beatbox Extraordinaire)

JFB (UK DMC Champion)

Mighty Boogie (High Priority)

LIMUN (Risco) & K-Lu (Fiction Groove)

Pret bilet acces:
20 lei pana la ora 12:00;
30 lei dupa ora 12:00.

My TM10BASE.

Spun „my” pentru că cei care caută poze de la tmbase-ul de anul acesta au șanse slabe de a se regăsi în pozele mele… totuși nu vă descurajez să vă uitați și pe aici :).

Nu vreau să fac din postul ăsta un review al serilor, eu am fost doar Vineri și Sâmbătă, mi-a plăcut foarte mult și gata. Am fost cu Dutzy și Mary, a mai apărut și Ștefan și Ralu… ce să mai zic… ah a fost și lume din Jimbolia :)). Iar aici țin să menționez că mi-a părut foarte rău că nu a venit și draga mea fostă colegă de bancă din liceu: Cori, you were missed!

După părerea mea non-profesională, highlight-ul serii de vineri a fost Camo and Krooked (păcat că era deja ora 4 și aveam nevoie de o pauză de la dansat că altfel… :>), iar sâmbătă Jenny G, (what can I say, I’m a sucker for beautiful voices). I’m just sayin’… :-“.

Faza nu prea drăguță a serii de vineri: eram în fața scenei când un tip nu tocmai treaz și-a pierdut echilibrul… over and over again… încât efectiv dădea peste oameni… (I really don’t like these things). Mă rog, n-aș fi avut nici o treabă cu tipul, doar că era foarte aproape de noi și la un moment dat era s-o dărâme și pe Dutzy. Atunci, fără să mă gândesc, l-am prins de braț cu o mână, încercând să-l sprijin, dar era prea greu și atunci mi-am lăsat berea din cealaltă mână și l-am „condus” pe băiat încet încet în afara mulțimii. Am reușit să-l duc lângă o masă și i-am zis să se sprijine de ea și să-și revină. El și-a întors capul către mine, fără să mă privească, și mi-a zis: „Doar nu crezi că voi rămâne aici…”. „Treaba ta”, i-am zis, „dar nu puteam să te las să-i lovești pe oameni acolo, măcar stai să te trezești un pic.”, „CE? Eu nu loveam pe nimeni!” Mno, l-am lăsat acolo cu convingerile lui și m-am întors în mulțime… cu dezamăgirea că nu mai îmi puteam găsi berea…

În fiecare seară înainte de party am mers la o berică de încălzire, (nu de alta dar la party zău că-s niște prețuri ridicole; noroc că suntem fete și ni s-a mai făcut cinste :))), iar sâmbătă am mai făcut rost și de o cafea la Ralu…

Bineînțeles că o „operă” în zaț nu putea lipsi ;).

TM10Base (+ amintiri din ’08)

http://www.tmbase.ro/tm10base/festival/

Lineup & Artists:

Joi 14.10 @ Setup Venue Str. Pestalozzi nr. 22 Open: 21:00; Start: 22:00		Vineri 15.10 @ Hale Fructus Str. Gh. Lazar nr. 22; Open: 21:00; Start: 22:00		Sambata 16.10 @ Hale Fructus Str. Gh. Lazar nr. 22; Open: 21:00; Start: 22:00
Minus (Live)		Bread & Butter		DJ Limun
Kidkanevil		Suie Paparude (Live)		Subcarpati
Dorian Concept (Live)		Hudson Mohawke		AddictiveTV (AV Set)
Cosmin TRG		Jay Cunning & Fearless MC		Kabuki & Jenna G
		Camo & Krooked		Dirty Phonics (2DJs & 1MC)
		Dizast		Black Sun Empire & Stamina MC
				Mighty Boogie

Preț bilete pe zile:

Joi (Opening Night): 15 lei | Vineri: 40 lei | Sâmbătă: 50 lei

Preț abonamente:

Festival: 80 lei | Vineri & Sâmbătă: 70 lei

——————————————————————————————————————————–

Este deja a patra ediție a festivalului la care voi participa, și azi dimineață am reușit să găsesc în sfârșit pozele din 2008! Dacă mai aveam din ceilalți ani, ei bine, nu le mai am… În orice caz, nu e tocmai cea mai bună idee să aduci un aparat foto la evenimente de genu, poate că în 07 și 09 eram mai precaută.

Eu si Cori, vremuri frumoase!

Prieteni din Jimbolia!

 

 

 

 

Pe lângă poze, am găsit și câteva filmulețe scurte, neclare și zgomotoase. Aici cică filmam BattleJam-ul dintre Beardyman și JFB, apoi un pic pe Diana, apoi ea un pic pe mine, și din nou scena :D.

Pe la sfârșitul serii, înafara mulțimii, lângă o măsuță plină cu pahare și sticle goale… (țin minte că urmăream umbrele oamenilor cu foarte multă fascinație).

When you believe – TGP 2010

În fiecare an, câţiva oameni se întâlnesc, învaţă împreună vreo 20 de cântece, iar după o săptămână, dau un concert. Ok, e mai complex de atât, dar înţelegeţi ideea. Puteţi da oricând un search „Timişoara Gospel Project” ca să aflaţi mai multe.

Am aflat şi eu prin Mai de acest cor şi m-am înscris online. Cu o săptămână înainte de prima repetiţie am primit răspunsul cu orar cu tot… şi apoi a urmat „tabăra”! Nu ştiu de ce, dar cam aşa era atmosfera. Am stat atât de mult timp împreună, am râs, am transpirat, am mâncat pizza!!! 😀

Uitasem cât de frumos e să cânţi într-un cor, şi ce poţi face din atâţia oameni la un loc, mai exact, ce sunete poţi scoate. Dirijorul nostru, Dominic Samuel Fritz, a fost incredibil. Are tot respectul meu! Nu cred că am văzut un dirjor mai talentat, mai dinamic sau mai simpatic. Putea da patru tonuri diferite fără să apese o singură clapă şi ne motiva atât de mult încât chiar ne credeam o trupă de profesionişti (nu că nu eram). A fost o experienţă minunată şi de-abia aştept să mai merg la anul!

Când Dominic a spus într-o seară, după repetiţii, că putem să mai rămânem pentru o mică audiţie ca să-şi “găsească solistele”, eu deja eram îmbrăcată şi gata de plecare. Dar, desigur, Diana a venit cu valul de complimente şi încurajări ca să mă convingă să încerc şi eu. A doua zi, în timpul repetiţiei, ajungem şi la melodia „When you believe”, pe care cu toţii o consideram cea mai grea de interpretat (cel puţin aşa am crezut eu), şi pentru care nici nu speram să fiu aleasă. Iar atunci când mi-a strigat numele eram sigură că face o greşeală. Dar, cum am zis, Dominic e de nota 10, şi a putut să mă liniştească în privinţa potrivirii vocii mele cu acel cântec.

Mă rog, cum se poate vedea şi pe filmare, aveam nişte emoţii oribile. Tata, of course, stătea printre primele rânduri  cu aparatul în aer de mă făcea să mă simt ca la serbare. Nu m-am putut abţine să nu trag cu ochiul la cât de caraghios arăta… dragul de el.

Oricum, pot să spun că a ieşit frumos şi mă bucur mult că Dominic m-a ales până la urmă.

A da, fază drăguţă: mama stătea undeva mai în spate, iar atunci când eu şi Olivera ne-am urcat pe scenă, bărbatul din stânga mamei îi şopteşte: „Aceea este fiica mea”, la care mama (foarte amuzată) îi zice „Păi şi cealaltă este fiica mea!”. Aş fi vrut să aud apoi răspunsul lui de „Pe bune??”, dar m-am mulţumit cu felul în care mi-a povestit mama.

Ok, acum că e gata şi povestea, vă doresc vizionare plăcută!

Studentfest, my lil’ experience.

În sfârşit am mers şi eu la „chestia” asta. Spun în sfârşit pentru că în liceu nu îndrăzneam să mă dau drept studentă, poate majoră, dar studentă nu, în nici un caz… Şi da, pentru mine era o diferenţă. Eu am împlinit 18 ani de-abia după liceu… deci se înţelege. Preferam să fac lucruri pe care orice liceancă majoră le-ar fi putut face, şi am lăsat deoparte evenimentele studenţeşti pentru anii de facultă.

Mă rog, hai să vă vorbesc de fest. În primul rând, programul arată minunat. Foarte multe activităţi, foarte puţin timp, şi foarte urâtă vreme. Workshopuri, expoziţii, vernisaje, graffiti, dezbateri, conferinţe, târguri, proiecţii de filme, concerte, (after)party-uri şi piese de teatru.

Marţi, 11 Mai. Am fost la zidul de graffiti din Unirii, i-am văzut pe oameni la treabă. Peste tot numai can-uri, pensule, vopsele, stencils, vreo două scări şi ceva scaune. Lucrarea finală nu e tocmai ceva „de poveste”, dar arată mult mai bine decât ce era acolo iniţial, adică nimic.

Joi, 13 Mai, hmm.. destul de dezamăgită. Trebuia să fie ceva party în Setup, după ceva concert. Dar acel ceva concert a mai durat o oră şi ceva, iar eu, Dutzy şi Moke ne cam pierdeam răbdarea. Iar când a venit totuşi vremea pentru acel ceva party… după prima „melodie” am zis, „Ok, hai înapoi în Unirii.” Cred că singurul lucru plăcut din seara aia a fost atunci când formaţia din Setup (da, nici nu ştiu cum îi chema) a cântat „Californication”, evident nu melodia lor, dar na… a cam meritat să lălăim o oră pentru ea. Celelate melodii, alea originale, erau ok… adică se vedea că băieţii puteau să cânte. Doar că, atunci când le ascultai, găseai prea multe asemănări între ele… şi mai rămânea doar foarte puţin din „farmecul” lor.

So we left, and I froze on the concreet benches in Unirii Square. But it was ok, and I didn’t mind walking home alone either. It was good to just go out and spend some time away from the computer.

Moving on… Vineri, 14 Mai. Am mers şi eu la un workshop de filosofie… probabil vă întrebaţi ce naiba e aia, dar nu o să vă explic acum. Esenţial e că mi-a plăcut. Apoi am fost să pun nişte bigudiuri pe Dutzy… (în păr desigur, că doar nu altundeva). Şi în tot acest timp, l-am mai convins şi pe Jerry să iasă la o cafea, şi pe Roxana să vină cu mine la teatru, (ea a venit şi la cafea, dar asta doar pentru că era prin zonă), şi am mai mâncat şi ardei umpluţi, făcuţi de Dutzy cu multă dragoste! Yey me! Personal mi-a plăcut ce avea Jerry de făcut în ziua asta: Go pay bills, meet with Carmen and Roxana at Starbucks, buy Carmen a hot chocolate, drive Carmen and Roxana to „Casa Studenţilor”, leave them there, go get more money, go get drunk with a stranger, start liking that stranger, try and get home somehow, sleep.

Haha, he is going to kill me for this. Dar nu m-am putut abţine. Scuze…

Bun… teatrul de Vineri a însemnat două piese: „Ursul” şi „MIR, o trilogie”. Primul l-am mai văzut, dar nu tot fiindcă a trebuit să fug până acasă înainte să se termine… deci a fost frumos că am apucat să văd sfârşitul măcar de data asta. Aş spune că e o piesă faină şi comică, pe care o poţi vedea de mai multe ori fără să te saturi de ea. „MIR” cuprindea trei monologuri, a trei personaje diferite, din trei perioade diferite. A fost interesant modul în care povestea „creştea” cu fiecare monolog, aflai aceleaşi lucruri din mai multe perspective, iar lucrurile pe care le aflai de-abia după primul monolog, îţi schimbau cumva părerile deja făcute în urma lui… încât nu mai puteai fi sigur care personaj cunoştea adevărul.

Sâmbătă, 15 Mai. Sfârşitul experienţei de Studentfest, pentru mine. Am fost din nou la teatru la Casa Studenţilor, la „Singurătatea laşităţii sau cocoşul de noapte”. Mda, ştiu cum sună. Nu pot să spun că mi-a plăcut în mod deosebit, subiectul era cam slab, eşecul relaţiilor a două cupluri, şi una dintre actriţe nu prea şi-a dat silinţa să joace…  Dar na, nu toate piesele la care mergi sunt de premiat.

Pe la ora 12, am zis „what the hell, intru imediat în sesiune, hai să mai incerc să ies”. Ştiam că Dutzy mergea în Setup aşa că ne-am întâlnit pe-acolo. În sensul de ea stătea undeva la colţul străzii cu o pungă de chipsuri şi aştepta să se termine concertul rock de dinăuntru. Ce noroc pe noi… A început şi party-ul pe la 2:30, yey! Nu sunt sarcastică, chiar a fost yey! A meritat până la urmă, a fost cel mai bun party din Setup la care am fost anul ăsta. Am stat la Reggie, Jigga, si Punct & Roman. La 5 dimineaţa am zis că ar fi cazul să pornesc spre casă, cu toate că aş mai fi stat încă două ore. Dar când ştii că eşti o leneşă dimineaţa, şi mai tre să prinzi şi trenul, a păi, 5 dimineaţa e limita.

Deci asta am făcut eu anul ăsta de Studentfest. Nimic prea deosebit, dar nimic prea plictisitor. La anu, mai vedem :).

Timishort Film Festival.

(mai mult o recenzie pentru filmul “Nea Victor”)

Evenimentul se va desfăşura până Duminică, 9 Mai. Am fost doar aseară (21:00), la patru filme, şi nu cred că voi avea timp pentru celelalte zile, cu toate că mi-aş dori foarte mult să mai merg.

Primul film, (singurul în limba română), a fost “ok”… dar nu i-am putut acorda maximul de steluţe. Da, ne-au dat la intrare nişte bileţele cu lista filmelor şi trebuia să încercuim un număr de steluţe, în funcţie de cât de mult ne-a plăcut fiecare (sau nu).

Dar, chiar dacă „Nea Victor” a primit cele mai puţine steluţe de la mine, mesajul nu mi s-a părut chiar atât de rău. Problema e că subiectul de “bătrâneţe”, cred eu, putea să fie abordat puţin mai bine. De-abia azi, când mă gândeam ce aş putea scrie despre acest film, mi-am dat seama ce încerca de fapt să „spună” aseară, adică ce a lăsat în seama imaginaţiei mele – lucru foarte riscant atunci când vrei să le faci pe plac oamenilor, (pentru că nu toţi oamenii vor să-şi folosească imaginaţia).

Şi pentru că îmi plac lucrurile pentru ceea ce ar fi putut să fie, o să vorbesc despre acest film, care mi-a plăcut cel mai puţin din cele patru.

Filmul urmăreşte o zi din viaţa D-lui Ilie, un bătrân mediocru, cu chef de vorbă, şi timişorean (dacă nu mă înşel). Ziua şi-o petrece mai mult în parc, aşteptându-l pe Victor, partenerul său de şah. Cu toate că parcul este plin de oameni şi cu toate că mai asistă la câteva discuţii despre “viaţă”, politică şi fotbal, D-l Ilie îşi petrece majoritatea timpului singur la masa lui. Prin asta sugerând desigur, că singurătatea este o caracteristică a vârstei sale înaintate. „Punctul culminant” reprezintă doar aşteptarea lui după acest Victor, care nici nu apare, şi nici nu răspunde la telefon. Filmul se termină cu ultima încercare a lui Ilie de a-l suna pe Victor de pe telefonul de acasă, dar aceeaşi poveste…

Acum poate o să credeţi că sunt aiurea, dar o presupunere complet raţională la acest final de poveste ar fi că Nea Victor a murit. Come on… este primul gând care ne vine în minte atunci când vorbim de un bătrân care nu poate fi găsit. Asta nu înseamnă că excludem celelalte posibilităţi (s-a îmbonăvit, dormea, a uitat etc), dar de obicei tindem să ne gândim la cea mai rea dintre ele. Ultima expresie a D-lui Ilie trădează o resemnare tristă la acest gând. Nu vrea să tragă această concluzie, de asta îşi sună în continuu prietenul, dar până la urmă tot va trebui să acepte posibilitatea, cu toate că asta ar putea însemna să considere şi ideea propriei sale morţi…

Mesajul e trist, dar merită transmis. Poate că unii bătrâni la asta se gândesc atunci când moare cineva de vârsta lor. Poate pentru ei este ca o amintire că oricât de înaintat în vârstă ar fi, tot nu sunt pregătiţi să accepte ideea morţii. De fapt, nimeni nu este, irespectiv de vârstă. Moartea este imprevizibilă, şi este o veste grea chiar şi atunci când credem că ne putem aştepta la ea.

Acum desigur intru în alte subiecte şi dacă o mai ţin aşa voi scoate la iveală filosoful din mine (apropo de lucruri de care nu suntem pregătiţi). Dar din nou doresc să menţionez că se putea ceva mai bine explorat subiectul, şi poate mai bine transmis mesajul şi astfel să se realizeze ceva mai bun într-un film de scurt metraj.

Eu aş fi insistat mai mult pe întrebările: „Cum percep bătrânii moartea?”, „Cum sunt afectaţi de moartea altor bătrâni?”, „Este un bătrân mai bine pregătit pentru moarte decât este un tânăr?”, şi „De ce da sau de ce nu?”.

OK, asta în cazul în care, desigur, chiar este vorba de moarte în acest film. Dar nu este neapărat singura mea presupunere. Ar mai fi ideea că, poate, mereu suntem într-o aşteptare a ceva. Şi fie că acel ceva se întâmplă sau nu, viaţa merge mai departe. Ilie tot îşi va strânge „jucăriile” şi va merge acasă.

Soarele apune şi răsare indiferent de ceea ce se întâmplă, sau nu se întâmplă.

> Subiect lăsat deschis. <

1 Mai. Ghiroda. Blană!!!

Drumul către Party e “pavat” cu intenţii bune…

Când Dutzy mi-a spus că e un eveniment mai exclusivist, n-am crezut că nu vom putea ajunge acolo fără ghid… dar cam aşa a fost. Road Trip-ul a început din Timişoara. Am mers cu Jerry după Dutzy şi Maria, şi am pornit pe Calea Lugojului. Din păcate, semnul către Ghiroda şi-a luat liber, şi a trebuit să comitem o ilegalitate pe sensul giratoriu… shhh!!

Ok, am ajuns în comuna Ghiroda şi am început să ne uitam după ceva semne de party. Am ajuns la un pod foarte dubios, cu scânduri şubrede şi câteva găuri urâte, dar erau ceva oameni pe acolo şi i-am întrebat de eveniment. Au spus că tre să fie undeva după pod, pe câmp. Jerry s-a uitat la pod, s-a uitat la mine, şi a parcat maşina lângă pod. „Na, ce facem? O luăm pe jos?”. Le-am pus pe fete să sune pe doi băieţi care erau deja acolo, amândoi au spus că mai sunt vreo 3 km după pod. „Screw it”, zise Jerry, şi a pornit din nou maşina :)).

După ceva vreme, am ajuns din nou la o dilemă. Unul din băieţi a spus la telefon că va veni un drum bun şi un drum rău… de fapt era vorba de un drum mai rău decât celalalt. Şi Dutzy nu mai ţinea minte oricum pe care dintre ele trebuia să mergem. Am oprit o maşină care venea din cealaltă parte şi l-am întrebat pe şofer dacă ştia ceva de „Blană!!!”.. mda.. habar n-avea, dar ne-a spus să continuăm pe drumul pe care venise el. Am mai mers puţin şi am văzut că venea o maşină în urma noastră. Păreau nişte băieţi cu chef de chef, aşa că i-am lăsat să meargă înainte, ca să-i putem urma. Dar au luat-o foaaaaarte mult înainte, încât nu mai ştiam dacă ne vom putea ţine după ei. Faza e că maşina lui Jerry nu mai are suspensii, aşa că nu poate conduce prea tare pe drumuri accidentate, sau pe câmp, adică acolo unde eram noi. Norocul nostru s-a întors atunci când au apărut doi băieţi pe scooter, le-am făcut cu mâna pe geam şi i-am întrebat dacă eram pe drumul cel bun. Mi-a plăcut în special modul în care i-am intrebat: Eu ziceam „party”, Jerry zicea „eveniment”, şi Dutzy ţipa din spate „Blană!!!”, toţi în acelaşi timp. Mă rog, au înţeles băieţii până la urmă… dar nu, nu eram pe drumul bun. Minunat…

Băieţii ne-au condus o bucată de drum şi ne-au explicat că mai aveam un pod de trecut, o casă de ocolit, şi dupaia tot drept şi puţin la dreapta. Simplu? Sigur… doar că atunci când am ocolit casa, am luat-o direct la dreapta… într-o mlaştină. Şi am rămas acolo… impotmoliţi. Partea amuzantă a fost că mai erau trei maşini în spatele nostru, care veniseră după noi crezând că ştim ce facem. Yeah, really smart. După 5 minute de încercări, Jerry zice: „Ok, cine vrea să împingă?!” I-am tras o privire care spunea: „Not a chance!”. Scuze, dar eu nu ies în nămol cu fustă, ciorapi şi balerini. Call me Piţi, dar asta e.. descurcaţi-vă.

Până la urmă a venit o tipă din maşina din spate şi a ieşit şi Maria, iar împreună au încercat să ne scoată din mizerie. După încă 5-10 min, am ieşit. Aici vine partea şi mai amuzantă: eram tot pe drumul greşit! Trebuia să mai mergem puţin şi dupaia la dreapta, a zis unul din băieţii din spatele nostru. Ok, aici m-am enervat, dacă ei ştiau drumul, de ce naiba au venit după noi?? În fine, am întors maşina, şi am trecut înapoi peste mlaştină, ţinându-ne bine pentru că de data asta Jerry şi-a băgat picioarele în ele de suspensii.

Aici se termină povestea drumului. Şi am înţeles până la urmă de ce veniseră aşa puţini oameni.. ceilalţi ori se rătăciseră, ori s-au dat bătut pe drum. Dar, cu toate cele întâmplate, a fost un party pe cinste. Numai bere şi/sau apă puteai să bei… şi de mâncare aveau clătite şi gulaş. A, şi era plin de câini simpatici… şi oameni dormind ori pe jos, sau pe saltele în iarbă, sau prin corturi. Ceilalţi oameni, adică noi, stăteau aproape de muzică, sub cerul însetelat, şi luna roşie… în faţa noastră o pădure, în spate un câmp întins şi nesfârşit. Ecranele şi luminile erau modeste, dar nu le-aş fi schimbat cu nimic. A fost foarte bine aşa, nu prea multă lume, nu prea multă lumină, nu prea multe de mâncat&băut, dar poate că numai aşa poţi aprecia o muzică bună. 🙂

Şi cu toate că nu credeam că va veni, era şi El acolo :”>, împreună cu alţi prieteni, care spre deosebire de noi, erau deja încălziţi la maxim şi sătui de bere…

A fost bine, dar păcat că n-am putut sta mai mult… Mă întreb, la anu, pe ce alt câmp vom merge.. dar Dutzy, dacă va mai fi o data viitoare, ne luăm bocanci!!

Notă de subsol: Habar n-am cine-i tipu cu ochelari rosii, m-a rugat doar să-i fac o poză, deşi i-am explicat că nu pot (de fapt nu vroiam) să i-o trimit mess. Oricum, sper să găsească blogul cumva… şi să o poată vedea, sau poate îl ştie careva dintre voi şi îi puteţi transmite :)). Mersi! 😉