O altă intrare prin efracţie.

În seara de 28 spre 29, dormeam liniştită acasă cu prietenul meu, când a început să bată cineva în geam cu ceea ce părea a fi un obiect ascuţit. Era ora 03:01, şi ce mai… ne-am speriat ca mâţele şi ne-am ascuns sub plapumă, sperând să plece cel/cei de la geam. Dar zgomotele nu încetau, de fapt se auzea din ce în ce mai tare că cineva încerca să intre prin geamul din camera surorii. Ceva a scârţâit, apoi s-a auzit un “buf”, ca şi cum ceva a picat de la acel geam.  Bogdan nu a mai rezistat. A făcut ce ar fi făcut orice bărbat curajos. A chemat poliţia.

(Dragule, serios acum, mulţumesc că ai fost acolo, ştiu că nu m-aş fi descurcat singură. Te iubesc!).

În tot acest timp, am refuzat să trag draperiile şi să dau ochii cu musafirul nepoftit. O fi fost sau nu o greşeală, (veţi afla mai jos), dar pentru mine, în acel moment, nu a contat cine încerca să-mi spargă casa.

Şi a venit poliţia… şi desigur că l-au găsit pe fratele meu afară, lângă gratiile rupte de la geamul nostru, (iată explicaţia pentru “buf”). Şi desigur că au mers la el şi l-au întrebat: “Tu ai chemat poliţia?”.

Serios acum… primeşti apel de urgenţă că cineva sparge casa altcuiva, iar tu îl găseşti pe unu în faţa casei şi presupui că el nu este infractorul? Mă rog… şi ne-au sunat cu număr ascuns şi ne-au spus să deschidem uşa, şi au intrat frumos să ne interogheze, să stabilească cine este rudă cu cine, să înţeleagă cine este locatar şi cine nu… şi nu în ultimul rând, să ne ia datele. Ne-am certat, ne-am calmat, ba singuri ba cu ajutorul poliţiştilor, şi după vreo juma de oră am ajuns la concluzia că este “o problemă de familie”. Nimeni nu a depus plângere, totul a fost ok cu excepţia explicaţiilor pe care trebuia să i le dau lui tata dupaia.

Acum stăm cu ditamai gratia pe hol şi cumva toată lumea este supărată pe mine…

Cât despre fratele meu, nu cred că mă va mai vizita prea curând. După toată nebunia asta, nici nu a mai rămas la mine… a dormit la un prieten.

Moving.

It’s official. After a month of “homelessness”, we finally found a suitable apartment to move into. I am so relieved to be able to take a shower in a bathroom where I don’t have to immediately worry about the strands of hair I leave on the side of the sink, and to be left to sleep alone, as in completely alone, in a room with only one, yes, one bed, and (at the risk of sounding sad/stupid), no one around who I have to share it with. 🙂

Don’t get me wrong, I am incredibly grateful to the friends who have helped me out in those drifty few weeks. Thank you so much for having me, I know it’s not easy to be a constant host, or to overlap schedules with a Lazybones.

I kinda ditched the first week of uni anyway, though I still traveled back and forth from the city quite a bit. But it paid off in the end, … I got my driving license! Then my next two weeks were spent at a friend’s, which meant plenty of outings, (not that I’m complaining: I love waking up with the after-taste of beer, the smell of smoke, the feel of greasy hair and the sight of puffy lips in the mirror…).

 

 

 

 

 

And then my fourth week was an interesting mix between another friend’s apartment and the student dorms, (where I discovered I have a serious problem with public bathrooms, and where my room mates, though mostly well intentioned, actually made me miss my sisters).

Oh well, I’m not gonna get into the details of why we couldn’t get a place sooner. Basically we set our goals too high and got screwed. Didn’t really lose any money, but didn’t really gain anything either… Through a series of unhappy circumstances, we ended up needing a place urgently… so in two days Mum inspected 5 apartments and we reached our verdict. Apart from the fact that I have to take at least two buses and a tram to get to school and that it’s a two minute walk from my door to the “Have a safe journey” sign, it’s really a nice place to live in. 🙂 It’s cozy and welcoming, and Mum even let me take the “good” bedding. Though now I can’t decide which one I want to keep…

(Yes, I’m obsessed with boxes, cute decorative things that smell nice, and old fashioned wardrobes).

Ah, home sweet home!

Update: “Din excursie. 23-25 Iulie 2010.”

Pozele mult așteptate…

Pe traseu. Cascada Vanturatoarea.

Probabil cea mai “interesantă” și totodată scârboasă întâmplare din această excursie a fost când V. și-a îndeplinit visul copilăriei de a prinde un șarpe, pe care desigur l-a tăiat, prăjit și mâncat. N-am mai fost martoră la așa ceva, dar cred că aș fi putut trăi foarte bine și fără să fi văzut sânge și mațe de șarpe… să nu mai vorbim de imaginea lui V. mâncând ce a mai rămas din săracul animal. Dar măcar nu a fost egoist. După ce a ținut carnea destul timp deasupra focului, a oferit fiecăruia câte o mușcătură. Eu am refuzat “politicos”… dar eram totuși curioasă să miros acea “chestie” de pe băț. Ciudată suprindere am avut când mirosul șarpelui prăjit îmi aducea a șoric de porc…

Cautarea moliilor gigantice.

Deprived of sleep, intimacy and personal hygiene. Good times.

Pentru cei care nu recunosc locurile, această excursie a fost pe Herculane. Și știu că pozele apar de-abia după o lună jumate, dar așa se întâmplă când depinzi de alții pentru ele. Noroc că am anticipat asta și în postul “Din excursie. 23-25 Iulie. 2010.” am și menționat că voi reveni mai târziu cu imaginile respective. Ar mai fi mult mai multe de arătat, dar nu-mi place să umplu posturile chiar așa…

Sper să vă placă selecția. Cascada Vânturătoarea e o minune a naturii și merită vizitată. Ne-a părut rău că în aceeași zi după traseu a început o furtună care ne-a forțat să ne întoarcem acasă cu o zi mai devreme. Dar experiența furtunii va fi mereu amintită cu drag… cum altfel am fi putut testa rezistența unui așa zis “cort de armată”?  :))) Cu toate astea, nu doresc să retrăiesc experiența prea curând.

the dig, the dog, and me...

my swim suit, drying off.

Scoția și Regina.

(Doar câteva lucruri pe care le-am învățat de la preotul Reginei Elisabeta a II-a, din biserica satului Crathie, Scoția).

Inspecția gărzilor.

A-i spune sat e cam mult… de fapt Crathie nu e tocmai o localitate, ci mai degrabă o mică regiune din Scoția, unde mulți turiști vin pentru Castelul Balmorough și Biserica Crathie. Pentru câteva săptămâni pe an, Regina Regatului Unit vizitează această parte a țării, dar niciodată nu se spune cu adevărat de când până când. Presa britanică habar n-are că Regina pleacă mereu cu câteva săptămâni înainte de venirea ei oficială la Castelul Balmorough. Doar localnicii știu că ea se află la o casă aproape de castel, cu doar câțiva servitori și paznici. Iar atunci când lumea află de venirea ei oficială, e de fapt vorba de drumul ei de la acea casă până la castel.

Crathie, sau cum îi spune M., "O casă, o biserică și un cimitir".

Un turist norocos poate să se nimerească într-o duminică dimineața la Biserica din Crathie și să o găsească înconjurată de polițiști. Turistul apoi se întreabă oare ce se întâmplă aici și va afla că Regina va veni în curând pentru slujba bisericească. Mai are doar până la 11 fix să i se controleze geanta, să intre și să ocupe un loc, pentru că după ora aceea, nimeni nu mai are voie să pășească în biserică.

Experiența noastră a fost cam așa: am intrat fain frumos la 11 fără 10 min cu familia preotului, și ne-am instalat la exact 5 metri distanță perpendicular (pentru că nu pot să zic că era chiar vizavi) de banca regală. Iar în mijlocul băncii regale, spătarul urcă într-un fel de boltă, indicând importanța acelui loc. La ora 11 (nu chiar exact dar na) intră două doamne în vârstă și se așează în banca regală. Cea îmbrăcată  în alb se așează acolo unde spătarul face bolta, iar cealaltă în albastru se așează la o mică distanță de ea. Cu toate astea, sora mea se întoarce nedumerită către ceilalți și întreabă: “Care-i Regina?”

Gazda noastră, după ceremonia oficială a sosirii Reginei la Castelul Balmorough.

Gazda ne-a vorbit foarte mult despre familia regală și ne-a arătat chiar și o scrisoare personală de la Prințul Charles. Fiind preotul ei, este invitat regulat la castel pentru a cina împreună cu Regina și orice alți membrii ai familiei sale. El o descrie pe Regină ca fiind foarte amuzantă și foarte isteață. La cei optzeci și ceva de ani ai săi, încă îți poate povesti despre orice eveniment politic actual din lume. Cât despre Prinț, gazda l-a descris ca pe un ecologist convins, care a încercat de mai multe ori să-l încurajeze și pe el să vorbească cu plantele din jurul său. Nu mă înțelegeți greșit, preotul nu crede că este un nebun, ci pur și simplu ia prea în serios încălzirea globală și problema recoltelor modificate genetic. Dar în afara acestui aspect, este foarte prietenos și amabil.

Fără să mă aștept, vizita noastră în Scoția a fost mult mai interesantă datorită acestor povești ale gazdei și a celor două zile în care am putut s-o vedem pe Regină, o dată în biserică și o dată la inspecția gărzilor. Nu știu de ce, dar ideea de monarhie începe să-mi placă din ce în ce mai mult…

Castelul Balmorough, sora mea pe hinta regală.

Sand in my shoes.

I was born in a small town called Bridgend, Wales. When I was one year old, my family moved to Porthcawl, which is by the sea, or to be more exact, by the Bristol Channel. These are the beaches I used to play on as a small child, until the age of six. It has been thirteen years since I walked on this sand… but the moment I took my shoes off, it felt like home again.

 

It has been an emotional two week holiday, especially for my parents. They can remember so much more about the time we spent in Wales, more than I or any of my siblings can. But still, a part of me will forever remain linked to this country and to its culture.

I like to think that no matter where my feet take me, I’ll always have sand in my shoes.

Two stories.

I’m not much into thread mail, but this one was pretty good.

1st Story

Many years ago, Al Capone virtually owned Chicago .  Capone wasn’t famous for anything heroic.  He was notorious for enmeshing the windy city in everything from bootlegged booze and prostitution to murder.
Capone had a lawyer nicknamed ‘Easy Eddie.’  He was Capone’s lawyer for a good reason Eddie was very good!  In fact, Eddie’s skill at legal maneuvering kept Big Al out of jail for a long time.
To show his appreciation, Capone paid him very well.  Not only was the money big, but Eddie got special dividends, as well.  For instance, he and his family occupied a fenced-in mansion with live-in help and all of the conveniences of the day.  The estate was so large that it filled an entire Chicago City block.
Eddie lived the high life of the Chicago mob and gave little consideration to the atrocity that went on around him.
Eddie did have one soft spot, however.  He had a son that he loved dearly. Eddie saw to it that his young son had clothes, cars, and a good education.  Nothing was withheld.  Price was no object. And, despite his involvement with organized crime, Eddie even tried to teach him right from wrong.  Eddie wanted his son to be a better man than he was.
Yet, with all his wealth and influence, there were two things he couldn’t give his son; he couldn’t pass on a good name or a good example. One day, Easy Eddie reached a difficult decision.  Easy Eddie wanted to rectify wrongs he had done. He decided he would go to the authorities and tell the truth about Al ‘Scarface’ Capone, clean up his tarnished name, and offer his son some semblance of integrity.  To do this, he would have to testify against The Mob, and he knew that the cost would be great.
So, he testified.
Within the year, Easy Eddie’s life ended in a blaze of gunfire on a lonely Chicago Street.  But in his eyes, he had given his son the greatest gift he had to offer, at the greatest price he could ever pay.  Police removed from his pockets a rosary, a crucifix, a religious medallion, and a poem clipped from a magazine.
The poem read: ‘The clock of life is wound but once, and no man has the power to tell just when the hands will stop, at late or early hour.  Now is the only time you own.  Live, love, toil with a will.  Place no faith in time.  For the clock may soon be still.’

2nd Story

World War II produced many heroes.  One such man was Lieutenant Commander Butch O’Hare. He was a fighter pilot assigned to the aircraft carrierLexington in the South Pacific.
One day his entire squadron was sent on a mission.  After he was airborne, he looked at his fuel gauge and realized that someone had forgotten to top off his fuel tank. He would not have enough fuel to complete his mission and get back to his ship.
His flight leader told him to return to the carrier. Reluctantly, he dropped out of formation and headed back to the fleet. As he was returning to the mother ship, he saw something that turned his blood cold; a squadron of Japanese aircraft was speeding its way toward the American fleet.
The American fighters were gone on a sortie, and the fleet was all but defenseless.  He couldn’t reach his squadron and bring them back in time to save the fleet.  Nor could he warn the fleet of the approaching danger.  There was only one thing to do.  He must somehow divert them from the fleet.
Laying aside all thoughts of personal safety, he dove into the formation of Japanese planes.  Wing-mounted 50 caliber’s blazed as he charged in, attacking one surprised enemy plane and then another.  Butch wove in and out of the now broken formation and fired at as many planes as possible until all his ammunition was finally spent.
Undaunted, he continued the assault.  He dove at the planes, trying to clip a wing or tail in hopes of damaging as many enemy planes as possible, rendering them unfit to fly. Finally, the exasperated Japanese squadron took off in another direction. Deeply relieved, Butch O’Hare and his tattered fighter limped back to the carrier.
Upon arrival, he reported in and related the event surrounding his return. The film from the gun-camera mounted on his plane told the tale.  It showed the extent of Butch’s daring attempt to protect his fleet.  He had, in fact, destroyed five enemy aircraft. This took place on February 20, 1942, and for that action Butch became the Navy’s first Ace of W.W.II, and the first Naval Aviator to win the Congressional Medal of Honor.
A year later Butch was killed in aerial combat at the age of 29.  His home town would not allow the memory of this WW II hero to fade, and today, O’Hare Airport in Chicago is named in tribute to the courage of this great man.
So, the next time you find yourself at O’Hare International, give some thought to visiting Butch’s memorial displaying his statue and his Medal of Honor.  It’s located between Terminals 1 and 2.

So what do these two stories have to do with each other?

Butch O’Hare was ‘Easy Eddie’s’ son.

Din excursie. 23-25 Iulie 2010.

(O listă cu lucruri pe care în mod sigur le voi lua de acum încolo în excursiile de pe munte).

•  Mai multe șosete groase. Am învățat că sunt foarte bune la astupat colțurile inundate din cort.
• Alt joc în afară de cărți. Zău așa…
• Pungi. N-ai niciodată destule pungi!
• Șlapi. Da, știu că e munte, dar nu vei fi pe traseu toată ziua.
• Pâine NEFELIATĂ. Altfel mănânci numai firimituri. Sau în cazul nostru, le-am dat la câini.
• O pelerină de ploaie. Ploaia a început la 19:30, și na, încă mai vroiam să mă plimb din cort în cort.
• Mai multe bomboane. Dacă mergi în excursie cu băieți, tre să ai cel puțin trei pachete.
• Hârtie igienică. E sfântă! Nu contează că a mai luat cineva, o să te simți mai bine dacă iei și tu! În plus, (nu mă întreba cum), mereu ajunge udă…
• Încă un prosop. De urgență. Și crede-mă, dacă plouă, va fi o urgență!
• Ac și ață de cusut. Na… se mai rup chestii.
• Mai mult gel de duș. Poate că nu crezi, dar sunt destui (băieți) care vor uita să-și ia…

Nu sunt neapărat cele mai esențiale lucruri… dar nu strică  să le rețin aici. Poate doar așa nu le voi uita…

Unele lucruri le-am nimerit din întâmplare, fără să-mi dau seama de importanța lor, altele dinadins, iar restul nici gând. Dar ne-am descurcat cu ce-am avut și a fost bine… doar că na, s-ar fi putut ceva MAI bine.

*Aceste două poze nu sunt din excursia asta. Sunt de anul trecut de pe Cheile Nerei. Cele “adevărate” vor fi puse mai târziu, adică atunci când le primesc. Și atunci o să aflați și UNDE am fost. :)*

Children.

This is what I do every year. For one week I translate for a team of Scottish volunteers on a camp for disadvantaged children. Some of these kids I know from previous years, others are brand new faces, but the itinerary of the camp  is always the same: eat, play, eat, craft, play, eat, play, dance, play, sleep. And also the way the children behave is relatively the same each year. But for the Scots it’s always a first time experience, though that doesn’t matter cause each and every one of these kids will just cling to your heart in no time. They’re a handful, sometimes they’ll even get into fights or ignore you when it’s time for dinner, but like I said, they cling to your heart…

One afternoon, I was lying on the cool grass next to where the children were playing. Little M. came to sit next to me and soon three of the Scots came over with a few more kids. I translated to M. that one of the (Scottish) girls wanted to know about his family, and how many brothers or sisters he had. “We used to be 10”, little M. began, “but one brother died, so now we are 9”. I then asked him if they all still lived together, to which he answered: “Some of my brothers and both my sisters are living in foster care. At home it’s just me and two older brothers”. I had known M. for a while, enough to know that his mother had died of an illness, so I wondered if that was why his other siblings were separated from him, perhaps his father could not take care of all nine by himself. “My mother died two years ago, but we were separated siblings before that.” M. explained. He then started picking grass and kept his eyes on the ground, it was strange not seeing him smile. I didn’t ask any more questions. But on the day we arrived back home, no one was waiting for M. at the train station. All the other kids went home with their parents and older brothers and sisters, while M. stayed behind with us. One of the social workers came to him and asked: “Did you know no one would be here?” M. smiled sadly and said: “Yeah, I knew”. He was taken to his uncle’s, and I later found out that he had a stepmother who drinks and rarely bothers with him, while his father works obliviously in Germany, sending money for his family that is rarely spent for his own children. Just the other day I heard that he was having trouble going back home to his stepmother, but I was reassured when another little boy from camp said that his family was willing to take M. in if he didn’t have anywhere else to go.

That’s something these children have taught me over the years, and I love the simple bonds they have. Whether they are related or not, they will stick together, and survive many hardships, whether it is a broken family, or a broken heart…

Iarba Tăcerii.

Ți-aș spune ceva,
despre noi,
despre zăpada de-afară,
despre dragostea mea.
Ți-aș spune ceva,
orice,
numai să nu crească iarba tăcerii între noi.
Ți-aș spune ceva,
ce-ai știut,
sau ce știu,
dar a-nceput să crească iarba tăcerii între noi
și s-au rătăcit sunetele din cuvântul târziu.

(Octavian Paler, Definiția unui strigăt)

Iarba Tacerii/ The Grass of Silence

Domnul Dragoste.

Astăzi, Domnul Dragoste a bătut la uşa mea pentru ultima oară :(. Şi acum am găsit acest clip care îmi va aminti mereu de el. Nu puteam să nu-l pun pe blog… Luigi seamănă prea mult cu el. Aceeaşi mustaţă, aceeşi salopeta şi aceeaşi voce cicălitoare şi nervoasă (mai puţin accentul). Să nu mai vorbesc de ţevile alea că mă apucă plânsul.

Pentru cei care nu ştiu, mâine mă voi muta din acest apartament, iar Domnul Dragoste este doar instalatorul care a venit să-mi desfunde ţevile. Da, ştiu cum sună :).