(mai mult o recenzie pentru filmul “Nea Victor”)
Evenimentul se va desfăşura până Duminică, 9 Mai. Am fost doar aseară (21:00), la patru filme, şi nu cred că voi avea timp pentru celelalte zile, cu toate că mi-aş dori foarte mult să mai merg.
Primul film, (singurul în limba română), a fost “ok”… dar nu i-am putut acorda maximul de steluţe. Da, ne-au dat la intrare nişte bileţele cu lista filmelor şi trebuia să încercuim un număr de steluţe, în funcţie de cât de mult ne-a plăcut fiecare (sau nu).
Dar, chiar dacă „Nea Victor” a primit cele mai puţine steluţe de la mine, mesajul nu mi s-a părut chiar atât de rău. Problema e că subiectul de “bătrâneţe”, cred eu, putea să fie abordat puţin mai bine. De-abia azi, când mă gândeam ce aş putea scrie despre acest film, mi-am dat seama ce încerca de fapt să „spună” aseară, adică ce a lăsat în seama imaginaţiei mele – lucru foarte riscant atunci când vrei să le faci pe plac oamenilor, (pentru că nu toţi oamenii vor să-şi folosească imaginaţia).
Şi pentru că îmi plac lucrurile pentru ceea ce ar fi putut să fie, o să vorbesc despre acest film, care mi-a plăcut cel mai puţin din cele patru.
Filmul urmăreşte o zi din viaţa D-lui Ilie, un bătrân mediocru, cu chef de vorbă, şi timişorean (dacă nu mă înşel). Ziua şi-o petrece mai mult în parc, aşteptându-l pe Victor, partenerul său de şah. Cu toate că parcul este plin de oameni şi cu toate că mai asistă la câteva discuţii despre “viaţă”, politică şi fotbal, D-l Ilie îşi petrece majoritatea timpului singur la masa lui. Prin asta sugerând desigur, că singurătatea este o caracteristică a vârstei sale înaintate. „Punctul culminant” reprezintă doar aşteptarea lui după acest Victor, care nici nu apare, şi nici nu răspunde la telefon. Filmul se termină cu ultima încercare a lui Ilie de a-l suna pe Victor de pe telefonul de acasă, dar aceeaşi poveste…
Acum poate o să credeţi că sunt aiurea, dar o presupunere complet raţională la acest final de poveste ar fi că Nea Victor a murit. Come on… este primul gând care ne vine în minte atunci când vorbim de un bătrân care nu poate fi găsit. Asta nu înseamnă că excludem celelalte posibilităţi (s-a îmbonăvit, dormea, a uitat etc), dar de obicei tindem să ne gândim la cea mai rea dintre ele. Ultima expresie a D-lui Ilie trădează o resemnare tristă la acest gând. Nu vrea să tragă această concluzie, de asta îşi sună în continuu prietenul, dar până la urmă tot va trebui să acepte posibilitatea, cu toate că asta ar putea însemna să considere şi ideea propriei sale morţi…
Mesajul e trist, dar merită transmis. Poate că unii bătrâni la asta se gândesc atunci când moare cineva de vârsta lor. Poate pentru ei este ca o amintire că oricât de înaintat în vârstă ar fi, tot nu sunt pregătiţi să accepte ideea morţii. De fapt, nimeni nu este, irespectiv de vârstă. Moartea este imprevizibilă, şi este o veste grea chiar şi atunci când credem că ne putem aştepta la ea.
Acum desigur intru în alte subiecte şi dacă o mai ţin aşa voi scoate la iveală filosoful din mine (apropo de lucruri de care nu suntem pregătiţi). Dar din nou doresc să menţionez că se putea ceva mai bine explorat subiectul, şi poate mai bine transmis mesajul şi astfel să se realizeze ceva mai bun într-un film de scurt metraj.
Eu aş fi insistat mai mult pe întrebările: „Cum percep bătrânii moartea?”, „Cum sunt afectaţi de moartea altor bătrâni?”, „Este un bătrân mai bine pregătit pentru moarte decât este un tânăr?”, şi „De ce da sau de ce nu?”.
OK, asta în cazul în care, desigur, chiar este vorba de moarte în acest film. Dar nu este neapărat singura mea presupunere. Ar mai fi ideea că, poate, mereu suntem într-o aşteptare a ceva. Şi fie că acel ceva se întâmplă sau nu, viaţa merge mai departe. Ilie tot îşi va strânge „jucăriile” şi va merge acasă.
Soarele apune şi răsare indiferent de ceea ce se întâmplă, sau nu se întâmplă.
> Subiect lăsat deschis. <
Tags: festival, film, nea victor, recenzie, scurt metraj, timishort, timisoara
Si Eu POT. 