3D-zamăgire.

Săptămâna trecută s-a nimerit să merg la două filme 3D, la Cinema City (Timișoara). Spun „s-a nimerit” pentru că nu am mers din proprie inițiativă, dar nici luată cu forța. Adică m-am alăturat dorințelor altora fără nicio reținere. A ieși la film, până la urmă, reprezintă un mijloc (tolerabil/ plăcut/ foarte plăcut) de a petrece timp cu prietenii sau familia. Trebuie să fii un caz (mai) special dacă mergi la film singur: un adevărat iubitor de cinematografie, sau un om foarte plictisit de companie, sau amândouă la un loc…
În fine, dacă tot merg la film într-un context social, ar trebui măcar să merite „efortul”. Dar cred că am ajuns să nu mai suport filmele 3D. Ori am eu probleme cu ochii, ori ochelarii au defecte, ori calitatea ecranului e proastă… Nu știu care e motivul, dar nu mi se pare că merită să dau 19 lei ca să mă chiorăsc la un ecran timp de două ore. Bine, nu au fost banii mei, dar nu asta e important (!)… Mi se pare ciudat când cineva povestește despre un film 3D, și îl ridică în slăvi de parcă mai bine de atât nu se poate, de parcă a avut parte de adevărata experiență a cinematografiei moderne.
Și eu am simțit asta, o dată. Când aveam 10 ani, părinții mei ne-au dus cu cortul în Europa. Am petrecut două zile la Paris, prima vizitând Turnul Eiffel, și a doua la Disneyland. Atunci a fost prima oară când am văzut un film 3D, și într-adevăr a fost incredibil, mai ales pentru acea vârstă. Ok, știu că nu pot compara Cinema City cu Disneyland, dar conceptul de 3D e cam același, sau ar trebui să fie același. Un film 3D ar trebui să mă facă să mă dau la o parte din fața obiectelor plutitoare sau măcar să tresar când vine un pumn spre mine… Asta cred eu că este diferența dintre 3D și 2D, impresia puternică de participare la acțiune. Dar până acum, la acest cinematograf, singura diferență pe care am simțit-o a fost nevoia de a-mi da jos ochelarii de câteva ori în timpul filmului, pentru a-mi putea odihni ochii.
Ei bine, cred că m-am plâns destul, în niciun caz nu vreau să descurajez mersul la cinema. Vroiam doar să-mi exprim dezamăgirea în legătură cu experiența mea de aici. Presupun că așteptările mele au fost mult prea mari…

Un Profet.

Putere. Moralitate. Supraviețuire.

Filmul prezintă povestea unui tânăr de 19 ani, Malik El Djebena, jumătate arab, jumătate corsican, care s-a înstrăinat de comunitatea musulmană. După ce a fost condamnat la 6 ani de închisoare, Malik este ales de Cesar Luciani, șeful bandei de Corsicani care făcea legea prin închisoare, să ucidă un prizonier. Malik comite crima, și astfel câstigă încrederea lui Cesar. Promovat la rangul de locotenent, tânărul ajunge să controleze aproape toate afacerile murdare din închisoare… iar mai târziu, propriile lui afaceri.

“Un Prophete” a fost ultima ecranizare de la Festivalul de Film Francez, și cu toate că a trebuit să stau două ore jumate într-o sală fără pic de căldură, a f0st probabil cel mai bun film pe care l-am văzut anul acesta.

Festivalul de Film Francez – Timişoara 2010

Surse: www.evz.ro &  www.tmevents.ro

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Evenimentul se va desfăşura între 2 şi 4 decembrie la cinematografele Timiş şi Studio.

“Anul acesta am selectat cinci filme surprinzătoare, din categorii diferite, deoarece ne adresăm unui public variat”, a spus Eric Baude, directorul Centrului Cultural Francez din Timişoara.

Deschiderea festivalului va avea loc joi, la ora 19.00, cu lungmetrajul franco-român “Cenuşă şi sânge“/ Cendres et sang, realizat de Fanny Ardant, (Cinema Timiş).

Vineri şi sâmbătă, festivalul continuă la Cinema Studio. Vineri, de la ora 19.00, rulează filmul “Tatăl copiilor mei“/ Le père de mes enfants, de Mia Hansen – Love, iar de la ora 21.00, “Ierburi sălbatice“/ Les Herbes folles, de Alain Resnais.

Sâmbătă, de la ora 17.00, va rula “Louise-Michel”, de Gustave Kervern şi Benoît Delépine, iar de la ora 19.00, “Un profet”, Un Prophète, de Jacques Audiard.

Biletul de intrare la festival costă 5 lei, iar toate filmele sunt subtitrate în limba română.

A short story about Borris.

I love all my pets, but I must confess that Borris is the funniest on film. I took these videos using a very poor phone-camera, but I think Borris makes up for this by being such a sweet goof. We’ve had him for almost a year, so this is supposed to be something nice and symbolic, even though he will never watch this and/or appreciate my “work”. The editing is primitive, but it’s the footage that matters :). Hope you like it!

About Borris: He’s not fat, he just has a lot of fur. My parents tried to brush it out one day with a rake. They managed to take out most of the hair off his back, but left out his head and tail, so now he walks around looking like he has a hole in his coat, right where he was brushed. When he was very little, he ripped at least ten pairs of trousers, and kept pulling other clothes off the line to chew, until we finally trained him to stick to his own rags and footballs. He does not drink water out of anyone else’s bowl but his own. He does not even drink out of puddles. When you’re not paying attention, he will knock you down by running straight into you. He loves little kids, especially when he can jump on them. But then again, he likes jumping on almost anyone who comes through our gate. Unfortunately, people don’t see him as a puppy, so this behavior does not seem at all playful. He’s good with cats, so long as there’s no food involved. He loves his leash, and he’s always happy to explore outside the courtyard, where there are more trees and bushes to mark. He has no preferences in food, so long as it keeps on coming. He knows how to sit, stay, lie down, shake and fetch, but that doesn’t mean he’s always in the mood.

And despite all the mischief he gets into, and all the messes he makes, and all the dirt and drool he leaves on us, we’re very fond of our “little” Borris and we look forward to many more years together.

Of course, it so happened that I found this MUCH better video with Borris later today, after I had worked last night on the first one. Oh well, here’s my Mum with Borris, the videos were taken by my Dad with a proper camera. Here you can truly see how he’s grown, and how furry he really is! 😀

Studentfest, my lil’ experience.

În sfârşit am mers şi eu la „chestia” asta. Spun în sfârşit pentru că în liceu nu îndrăzneam să mă dau drept studentă, poate majoră, dar studentă nu, în nici un caz… Şi da, pentru mine era o diferenţă. Eu am împlinit 18 ani de-abia după liceu… deci se înţelege. Preferam să fac lucruri pe care orice liceancă majoră le-ar fi putut face, şi am lăsat deoparte evenimentele studenţeşti pentru anii de facultă.

Mă rog, hai să vă vorbesc de fest. În primul rând, programul arată minunat. Foarte multe activităţi, foarte puţin timp, şi foarte urâtă vreme. Workshopuri, expoziţii, vernisaje, graffiti, dezbateri, conferinţe, târguri, proiecţii de filme, concerte, (after)party-uri şi piese de teatru.

Marţi, 11 Mai. Am fost la zidul de graffiti din Unirii, i-am văzut pe oameni la treabă. Peste tot numai can-uri, pensule, vopsele, stencils, vreo două scări şi ceva scaune. Lucrarea finală nu e tocmai ceva „de poveste”, dar arată mult mai bine decât ce era acolo iniţial, adică nimic.

Joi, 13 Mai, hmm.. destul de dezamăgită. Trebuia să fie ceva party în Setup, după ceva concert. Dar acel ceva concert a mai durat o oră şi ceva, iar eu, Dutzy şi Moke ne cam pierdeam răbdarea. Iar când a venit totuşi vremea pentru acel ceva party… după prima „melodie” am zis, „Ok, hai înapoi în Unirii.” Cred că singurul lucru plăcut din seara aia a fost atunci când formaţia din Setup (da, nici nu ştiu cum îi chema) a cântat „Californication”, evident nu melodia lor, dar na… a cam meritat să lălăim o oră pentru ea. Celelate melodii, alea originale, erau ok… adică se vedea că băieţii puteau să cânte. Doar că, atunci când le ascultai, găseai prea multe asemănări între ele… şi mai rămânea doar foarte puţin din „farmecul” lor.

So we left, and I froze on the concreet benches in Unirii Square. But it was ok, and I didn’t mind walking home alone either. It was good to just go out and spend some time away from the computer.

Moving on… Vineri, 14 Mai. Am mers şi eu la un workshop de filosofie… probabil vă întrebaţi ce naiba e aia, dar nu o să vă explic acum. Esenţial e că mi-a plăcut. Apoi am fost să pun nişte bigudiuri pe Dutzy… (în păr desigur, că doar nu altundeva). Şi în tot acest timp, l-am mai convins şi pe Jerry să iasă la o cafea, şi pe Roxana să vină cu mine la teatru, (ea a venit şi la cafea, dar asta doar pentru că era prin zonă), şi am mai mâncat şi ardei umpluţi, făcuţi de Dutzy cu multă dragoste! Yey me! Personal mi-a plăcut ce avea Jerry de făcut în ziua asta: Go pay bills, meet with Carmen and Roxana at Starbucks, buy Carmen a hot chocolate, drive Carmen and Roxana to „Casa Studenţilor”, leave them there, go get more money, go get drunk with a stranger, start liking that stranger, try and get home somehow, sleep.

Haha, he is going to kill me for this. Dar nu m-am putut abţine. Scuze…

Bun… teatrul de Vineri a însemnat două piese: „Ursul” şi „MIR, o trilogie”. Primul l-am mai văzut, dar nu tot fiindcă a trebuit să fug până acasă înainte să se termine… deci a fost frumos că am apucat să văd sfârşitul măcar de data asta. Aş spune că e o piesă faină şi comică, pe care o poţi vedea de mai multe ori fără să te saturi de ea. „MIR” cuprindea trei monologuri, a trei personaje diferite, din trei perioade diferite. A fost interesant modul în care povestea „creştea” cu fiecare monolog, aflai aceleaşi lucruri din mai multe perspective, iar lucrurile pe care le aflai de-abia după primul monolog, îţi schimbau cumva părerile deja făcute în urma lui… încât nu mai puteai fi sigur care personaj cunoştea adevărul.

Sâmbătă, 15 Mai. Sfârşitul experienţei de Studentfest, pentru mine. Am fost din nou la teatru la Casa Studenţilor, la „Singurătatea laşităţii sau cocoşul de noapte”. Mda, ştiu cum sună. Nu pot să spun că mi-a plăcut în mod deosebit, subiectul era cam slab, eşecul relaţiilor a două cupluri, şi una dintre actriţe nu prea şi-a dat silinţa să joace…  Dar na, nu toate piesele la care mergi sunt de premiat.

Pe la ora 12, am zis „what the hell, intru imediat în sesiune, hai să mai incerc să ies”. Ştiam că Dutzy mergea în Setup aşa că ne-am întâlnit pe-acolo. În sensul de ea stătea undeva la colţul străzii cu o pungă de chipsuri şi aştepta să se termine concertul rock de dinăuntru. Ce noroc pe noi… A început şi party-ul pe la 2:30, yey! Nu sunt sarcastică, chiar a fost yey! A meritat până la urmă, a fost cel mai bun party din Setup la care am fost anul ăsta. Am stat la Reggie, Jigga, si Punct & Roman. La 5 dimineaţa am zis că ar fi cazul să pornesc spre casă, cu toate că aş mai fi stat încă două ore. Dar când ştii că eşti o leneşă dimineaţa, şi mai tre să prinzi şi trenul, a păi, 5 dimineaţa e limita.

Deci asta am făcut eu anul ăsta de Studentfest. Nimic prea deosebit, dar nimic prea plictisitor. La anu, mai vedem :).

Timishort Film Festival.

(mai mult o recenzie pentru filmul “Nea Victor”)

Evenimentul se va desfăşura până Duminică, 9 Mai. Am fost doar aseară (21:00), la patru filme, şi nu cred că voi avea timp pentru celelalte zile, cu toate că mi-aş dori foarte mult să mai merg.

Primul film, (singurul în limba română), a fost “ok”… dar nu i-am putut acorda maximul de steluţe. Da, ne-au dat la intrare nişte bileţele cu lista filmelor şi trebuia să încercuim un număr de steluţe, în funcţie de cât de mult ne-a plăcut fiecare (sau nu).

Dar, chiar dacă „Nea Victor” a primit cele mai puţine steluţe de la mine, mesajul nu mi s-a părut chiar atât de rău. Problema e că subiectul de “bătrâneţe”, cred eu, putea să fie abordat puţin mai bine. De-abia azi, când mă gândeam ce aş putea scrie despre acest film, mi-am dat seama ce încerca de fapt să „spună” aseară, adică ce a lăsat în seama imaginaţiei mele – lucru foarte riscant atunci când vrei să le faci pe plac oamenilor, (pentru că nu toţi oamenii vor să-şi folosească imaginaţia).

Şi pentru că îmi plac lucrurile pentru ceea ce ar fi putut să fie, o să vorbesc despre acest film, care mi-a plăcut cel mai puţin din cele patru.

Filmul urmăreşte o zi din viaţa D-lui Ilie, un bătrân mediocru, cu chef de vorbă, şi timişorean (dacă nu mă înşel). Ziua şi-o petrece mai mult în parc, aşteptându-l pe Victor, partenerul său de şah. Cu toate că parcul este plin de oameni şi cu toate că mai asistă la câteva discuţii despre “viaţă”, politică şi fotbal, D-l Ilie îşi petrece majoritatea timpului singur la masa lui. Prin asta sugerând desigur, că singurătatea este o caracteristică a vârstei sale înaintate. „Punctul culminant” reprezintă doar aşteptarea lui după acest Victor, care nici nu apare, şi nici nu răspunde la telefon. Filmul se termină cu ultima încercare a lui Ilie de a-l suna pe Victor de pe telefonul de acasă, dar aceeaşi poveste…

Acum poate o să credeţi că sunt aiurea, dar o presupunere complet raţională la acest final de poveste ar fi că Nea Victor a murit. Come on… este primul gând care ne vine în minte atunci când vorbim de un bătrân care nu poate fi găsit. Asta nu înseamnă că excludem celelalte posibilităţi (s-a îmbonăvit, dormea, a uitat etc), dar de obicei tindem să ne gândim la cea mai rea dintre ele. Ultima expresie a D-lui Ilie trădează o resemnare tristă la acest gând. Nu vrea să tragă această concluzie, de asta îşi sună în continuu prietenul, dar până la urmă tot va trebui să acepte posibilitatea, cu toate că asta ar putea însemna să considere şi ideea propriei sale morţi…

Mesajul e trist, dar merită transmis. Poate că unii bătrâni la asta se gândesc atunci când moare cineva de vârsta lor. Poate pentru ei este ca o amintire că oricât de înaintat în vârstă ar fi, tot nu sunt pregătiţi să accepte ideea morţii. De fapt, nimeni nu este, irespectiv de vârstă. Moartea este imprevizibilă, şi este o veste grea chiar şi atunci când credem că ne putem aştepta la ea.

Acum desigur intru în alte subiecte şi dacă o mai ţin aşa voi scoate la iveală filosoful din mine (apropo de lucruri de care nu suntem pregătiţi). Dar din nou doresc să menţionez că se putea ceva mai bine explorat subiectul, şi poate mai bine transmis mesajul şi astfel să se realizeze ceva mai bun într-un film de scurt metraj.

Eu aş fi insistat mai mult pe întrebările: „Cum percep bătrânii moartea?”, „Cum sunt afectaţi de moartea altor bătrâni?”, „Este un bătrân mai bine pregătit pentru moarte decât este un tânăr?”, şi „De ce da sau de ce nu?”.

OK, asta în cazul în care, desigur, chiar este vorba de moarte în acest film. Dar nu este neapărat singura mea presupunere. Ar mai fi ideea că, poate, mereu suntem într-o aşteptare a ceva. Şi fie că acel ceva se întâmplă sau nu, viaţa merge mai departe. Ilie tot îşi va strânge „jucăriile” şi va merge acasă.

Soarele apune şi răsare indiferent de ceea ce se întâmplă, sau nu se întâmplă.

> Subiect lăsat deschis. <

Severe Clear.

Iraq War Documentary

Marine Corps Times – “This is Real”

You can find this article here: http://severeclearthemovie.com/wordpress/

A truly amazing story. I don’t like war footage, I can barely watch war movies, but this, this is real, and it’s worth watching. To see how a war really looks like is something we don’t get to see very often. The pain and confusion, the feeling of duty towards a country, the mess, the chaos.. the ugliness of it all, seen through the eyes of a marine. I want to watch this movie. Until then, I’ll just enjoy the article and trailers.

“Armed with a Camcorder, a Marine penetrates the fog of war.” By Jon R. Anderson – Staff writer

On the morning of Sept. 11, 2001, visibility in the skies over New York City was unlimited — what some pilots call “severe clear.” It’s why the images of that day are so sharp.

Filmmaker Kristian Fraga took this historical footnote and turned it into the title of his new grunt’s-eye view of war as seen through the camcorder of Marine 1st Lt. Mike Scotti.

“Severe Clear” is a fitting title, Scotti says.

“It’s why the terrorists were able to line up on the towers from so far away,” says Scotti, who lost a high school friend that day.

Scotti went to war with a similar kind of stark clarity. A forward observer with 1st Battalion, 4th Marines, he was set on vengeance.

He had a box full of blank videotapes to capture it all in living color.

Scotti returned from war with hours of vivid video, but his certainty was replaced with a fog of confusion. After seeing so much, he felt unseen by the civilian world around him and unsure of the war itself.

“I went there with such clarity and came home in a dust storm,” he says. Turns out, on severe clear days, the horizon can melt away — the sky and ocean blurring together, leaving pilots unsure if they’re going up or down.

“Yeah, I was mad,” he says. No weapons of mass destruction. No link to 9/11. And good Marines were dying. “I was mad for about a year, and then I just got over it.”

The movie captures Scotti’s journey in jerky, gritty, yet often all-too-clear detail. Fraga’s editing weaves the Marine’s raw footage and plain-spoken narration into a 93-minute immersion into war that has already garnered acclaim at film festivals, even as it opened in limited release around the country.

It’s a cliche to call documentaries “unflinching,” but Scotti’s story will make many squirm. In war, sometimes you see too much, and Scotti wants the viewer to see too much, as well.

“This isn’t ‘The Blair Witch Project’ — this is real,” he says. “If we didn’t include the harsh stuff, it wouldn’t have been real.”

More than that, though, he hopes civilians come away from “Severe Clear” understanding the reality of war and warriors, as opposed to the P.R.-like public portrayals so common today.

“If we’re going to be sent to the other side of the world to kill or be killed, people should get a chance to see us for who we really are.”

And what they really see when they’re getting shot at. And what it looks like when people die. When the brain of a little girl falls out of her skull. Or a man bleeds to death. Or when the simple act of stepping onto an airplane can become the most surreal of moments.

The purpose is not to shock, but to bring understanding.

“Everything in war is simple, but the simplest thing is difficult,” wrote fabled military strategist Carl von Clausewitz. “The difficulties accumulate and end by producing a kind of friction that is inconceivable unless one has experienced war.”

That’s a quote familiar to every Marine, but Scotti says he hopes the unremitting clarity of a movie that pulls no punches might make the inconceivable just a bit more comprehendible.

“I wanted to create a shared experience,” he says. “I didn’t want to do this for people who have served in war. We already know what it’s like. I did this for those who haven’t been to war. I wanted to be able to show my parents, my brothers, my girlfriend and say look, this is what we went through.”

It was the idea of shared experience that helped Scotti find his way through the fog that came after war.

“It helped me bridge the isolation gap,” he says. He hopes it can do the same for other veterans who may struggle with finding the words for their own experiences.

“You’ve got to fight through that fog,” he says. “I encourage everyone to find a creative outlet, whether it’s writing, painting, poems, photography or whatever. You have to find ways to get that stuff out and tell your story.”

Real clarity has come in reaching out to other vets. Although he got a high-paying job on Wall Street after leaving the Corps in 2007, last year Scotti helped launch Reserve Aid, a nonprofit organization that so far has raised more than $3 million for reservists struggling to pay bills.

“I want to spend some time fighting for the right thing,” he says. “I’ve seen the power in helping out other people in need. Now, I’m trying to use my energy for good.”